66/3 – Partea intai

A trecut putin peste un an de la externare. Cam in 8 ianuarie 2014 a aparut raceala care teoretic a dus la declansarea sindromului.

Suntem o natie priceputa la automedicatie. Poate sistemul de „sanatate”, poate educatia, poate comoditatea, poate accesul la internet sau poate mai multe cauze la un loc ne fac sa ne consideram capabili sa ne punem un diagnostic si sa ne administram medicamente.
Putina oboseala, un pic de febra si durere in gat. M-am tratat cu paracetamol, strepsils, miere de albine si mers la birou.

Singurul simptom deosebit de cele pe care le-am avut de obicei a fost raguseala aparuta dupa vreo 3-4 zile de tratament. Conform traditiei, dupa o saptamana fara tratament sau 7 zile de tratament, racela trece. De aceasta data au aparut dureri de stomac si constiparea. O fi ceva indigestie am zis. Au aparut amorteli si furnicaturi in brate, similare cu trecerea unui curent slab prin corp, dar nu le-am dat atentie. Durerea a coborat in picioare. Le simteam amortite si reci. Am apelat la o perna electrica pentru a le incalzi si din cand in cand ma ridicam, ma plimbam prin camera si faceam genuflexiuni pentru a incerca sa le dezmortesc. Pe timpul noptii dupa cateva ore de durere, nesomn si cautarea pe google a unei boli care se potriveste cu noile simptome (mai precis cu durerea de burta), am ajuns la apendicita. Am citit despre operatie si ma impacasem si cu cele 2-3 zile de repaos de dupa. Spre dimineata datorita ceaiului de crusin am scapat de constipatie si cred ca am si dormit cateva minute.
Vineri dimineata am trecut pe la birou dar ma dureau picioarele, cu greu ma aplecam sa ma leg la sireturi, asa ca am decis ca e cazul sa consult un doctor. Am mers la medicul de familie, i-am zis eu ca probabil am apendicita si i-am cerut trimitere la chirurgie. A fost destul de chinuitor sa conduc cu picioarele si mainile amortite. Chirurgul mi-a infirmat diagnosticul de apendicita si m-a trimis la urolog sa vada daca nu am probleme cu rinichii si la infectioase pentru o posibila indigestie. Urologul mi-a spus ca e probabil o raceala mai serioasa iar la infectioase am primit triferment ca sa-mi repar stomacul. Din nou acasa, pat, perna electrica, nesomn.

Sambata durerile din maini si picioare s-au intensificat. Erau de genul celor cauzate de degeraturi. Dupa-masa la urgenta. Imi venea sa urlu in timp ce stateam la rand pentru a intra. Nu mi-am dat jos manusile si chiar si asa tot imi era foarte rece. Nu mai stiu ce specializare avea doctorul, m-a ascultat mi-a facut un EKG, analize de sange, verificarea tensiunii si o perfuzie. Concluzia a fost ca am lipsa de calciu si potasiu. Dupa perfuzie ma simteam mai bine, intensitatea durerilor s-a redus si am plecat acasa.

Duminica mi-am petrecut-o acasa in pat. Nu era cazul, dar fetita mea in varsta de 2 ani jumate m-a ajutat ca sa mananc ducandu-mi cateva linguri de mancare la gura. Fara a simti o evolutie spre mai bine, planul pentru luni era de a merge la neurologie.

Luni dimineata m-am catarat cu greu in cada pentru a face dus. Picioarele nu prea ma mai ascultau, muschii erau slabiti. Nu se punea problema sa pot conduce, am parcurs lent cei 100 de metri pana la statia de de taxi.

Cred ca neurologul avea diagnosticul pus dupa ce i-am descris simptomele. A incercat fara succes sa gaseasca reflexele de la genunchi si cot. Concluzia a fost ca trebuie sa ma internez. Diagnosticul probabil: poliradiculonevrita.

In timp ce asteptam finalizarea actelor pentru internare, am cautat informatii. Titlul primului articol nu a sunat incurajator: „Poliradiculonevrita, o boala care ucide!„. Am aflat ca i se mai spune si sindrom Guillan-Barré, am retinut ca se poate ajunge la intubare (25% din cazuri) si ca mortalitatea e de 5%. Procentele erau totusi in favoarea mea. Recunosc ca am avut si o mandrie tampita: nu am o boala obisnuita ci un sindrom rar (1-2 cazuri/an la 100 de mii de locuitori).